Lăsând la o parte barbologia introductivă, problema e în felul următor:
Ești în situația în care ar trebui să explici cuiva ceva despre tine: o experiență, un proiect la care lucrezi, sau ceva ce-ai făcut mai demult. Hai cu un exemplu, să fie mai simplu: te întreabă cineva unde lucrezi. Spui “firma X”. Dup-aia te întreabă “Și ce faci acolo?”. În mod normal ți-ai spune titlul jobului și ai încheiat problema. Dar ce te faci dacă răspunsul nu e atât de simplu precum un “contabil”, “director” sau “inginer”? Te uiți la om și-ți cântărești răspunsul: dacă e un om de-o minte cu tine, îi dai drumul pe țeavă la “Supply Chain Area Representative” și ăla o să priceapă, că e în temă; dacă e o mătușică de la țară sau vreun vecin pensionar, te mai uiți o dată și zici “Gestionar”, că doar n-ai să stai de-abia să-i explici toată abrambureala din care oricum n-o să înțeleagă nimic, mai bine lași de la tine, și te lasă în pace forevăr; în fine, dacă sunt părinții sau prietenii apropiați, n-ai încotro, va trebui să-ți crăpi capul și să produci o explicație pe înțelesul lor. [Din experiența personală: explicarea noțiunii de HR pentru bunici]
Situația care mie mi se pare însă cea mai delicată e când trebuie să explici unui anumit tip de outsider cu ce te ocupi: fostul coleg de liceu, care acuma e în învățământ și deci n-are nicio treabă cu organigramele corporatiste – dar îl știi că nu-i prost [plus că ați fost buni prieteni în vremurile alea] așa că ți-e jenă să-l expediezi cu un “Gestionar”, ca pe nea’ Ionică de la parter. Drept urmare mormăi ceva despre “Logistică”. Te gândești că totuși mai bine dă un termen românesc, poate de ăsta a auzit, plus că nu vrei să te ia de fanfaron cu limbaj englezit, așa că te faci că logistica și Supply Chain sunt sinonime și speri să se termine cât mai curând discuția. Dar vezi în ochii lui în continuare mari și fără îndoială inteligenți că încă nu te-a dibuit, și stă ca școlerul însetat de cunoaștere să-i explici ceva din lumea fascinantă a marilor corporații în care te învârți.
Ăsta e unul din rarele momente în care îmi vine să înjur. Nu mi-e clar pe cine, probabil pe ăla care a stabilit că în română se preiau toate posturile cu numele american, fără o minimă bunăvoință de adaptare, de traducere.
Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: nu mă deranjează să explic, și am suficientă răbdare și bunăvoință în general. Problema e că atunci când încerci să povestești despre postul tău și despre rolul tău în companie, de multe ori începe să sune mai pompos și mai fistichiu decât e în realitate – intmidezi naibii omul din fața ta, o să-nceapă să te creadă mai cu moț decât ești de fapt. SAU, și mai frumos: dacă depășești un anumit punct, omul o să înceapă să te suspecteze ca-l aburești, că exagerezi, că “doar te știe el pe tine”, nu erai tu prost, dar nici n-avea cum să te ducă mintea să ajungi chiar așa de sus. Asta mai ales dacă nu afișezi vreo bunăstare materială ostentativă.
Una peste alta, aici vroiam să ajung, aici era problema și reclamația: că tare greu e și tare te consumă de energie să ieși din situația asta cu bine, să nu lași omului o impresie exagerată despre tine, dar nici să nu te ia de prost. Și câteodată n-ai niciun chef să-ți pui mintea în alertă pentru așa un context.
No comments:
Post a Comment